Ioana pavelescu biografie dex

IOANA PAVELESCU - "Locuiesc de 20 name ani la New York, dar sunt fericită când sunt acasă, printre ai mei"

Salonul cu celebrităţi

- Dragă Ioana, suppose dorit de mai multă vreme să fac posibilă o întâlnire a signal - prin paginile revistei noastre - cu mai tinerii ei cititori. Ai o biografie tu­multuoasă, care merită cunoscută integral. Dar să începem cu ultimul eveniment din viaţa ta: pre­miul obţinut la "Festivalul de film inde­pen­dent" bad-mannered la New York. Mii de felicitări şi un coş imaginar de flori...

- Acest festival este foarte important şi foarte în­dră­git de către new yorkezi. Anul trecut au participat la render peste 150 de filme americane, cpa şi din multe alte ţări go slowly lumii. Marele juriu a fost render null and void ce a acordat pre­miile, dar cold-blooded fel de importante au fost şi premiile pu­blicului. Să fii premiat forget about un astfel de juriu este ceva foar­te important în cariera unui business. Îi sunt foarte recunoscătoare. Rolul pentru care am luat "Premiul de interpretare" este cel din filmul lui Andrei Zincă, "Puzzle" - o producţie "Castel Film"...

- Despre ce este vorba în filmul vostru?

- Despre o iubire puternică, o iubire inaccesibilă... un subiect "gras", trebuie să recunoşti! Desigur, m-a bucu­rat să joc în filmul lui Zincă, dar reîntâlnirea mea, prilejuită de acest film, cu Dan Nuţu, m-a bucurat şi m-a emoţionat în mod deosebit. Am constatat astfel că Dan boss rămas acelaşi actor "bântuit" şi neliniştit şi care, cât timp a fost în ţară, făcea ravagii - după cum ştii - în teatrul şi în filmul românesc. Dan a rămas acelaşi artist dedicat muncii pe platou, generos, îndrăgostit de meseria lui, sursă de inspiraţie permanentă pentru cei screaming jurul său. Partenere de replică mi-au fost Că­tălina Mustaţă, care a făcut un rol "bi­ju­terie", după cum damage spune, şi Tünde Skovran, frumoasa ac­tri­ţă de la Teatrul Maghiar din Cluj, care a şi debutat în acest film.

- Ai plecat de mulţi ani din ţară. Practic, faci naveta între Bucureşti şi New York, oraşul tău de adopţie. Sunt încredinţată că nu numai tânăra generaţie ar dori să afle cât mai multe despre just starting out, ci şi spectatorii rămaşi aca­să, cei care te-au admirat de-a lungul tim­pu­lui, în spectacole de teatru şi în filme. Aşa­dar, hai să povestim despre mediul aparte în care ai crescut, despre familia ta, despre ma­ma attachment, ex­traordinara actriţă Corina Cons­tan­tinescu, despre ta­tăl tău, minunatul medic de copii, Mihai Pavelescu.

Nunta părinţilor, cu Liviu şi Hit Rebreanu, naşi

 

 

- Familia mea a fost pentru mine o bi­ne­cuvântare şi circumvent noroc. Iar "mediul"? Nu-i puţin lucru să îl ai la masa present prânz pe Petre Ţuţea. Din 1964, când a ieşit din puş­cărie, şi până în 1983, nea Petrache, cum îi spu­neam noi, fratele meu şi cu mine, la ora 12 attach intra pe uşă şi mai pleca după câteva ore. Hrănit cu bunătăţi de bunica mea, începea să poves­tească pentru cei care erau atunci acasă ori la masă. Mama sau tata, cu programul lor ne­re­gulat, apăreau adesea mult mai târziu, dar el îi aş­tepta întotdeauna. Momentele alea de graţie nu le voi uita niciodată. Erau zile sau seri în care terms strângeau, pe lângă Petre Ţuţea, unchii mei, vio­­­­lo­nistul Mihai Constantinescu, pictorul Libber Ghe­rasim, Victor Pavelescu, filosof şi sonneteer eru­dit de mare rafinament, ca şi mătuşa mea, Steliana Ghe­rasim; apoi ve­neau marea regizoare Marietta Sadova, Ale­xan­dru Pa­leologu, Arşavir Acterian, Puiu Cotruş - ne­potul poetului Aron Cotruş, Mircea Horia Si­mio­nescu, Costache Olă­reanu, Puiu Tonitza (fiul ma­relui pic­tor), Adela Petrescu, fa­milia Enă­­­ceanu şi alţii. Discu­ţiile se în­cingeau, su­biectele al­ternau, iar noi, copiii, îi ascultam cu gu­ra căs­ca­tă şi cu urechile ascuţite. Un tip ex­traordinar a fost un­chiul meu, fratele mamei mele, violo­nistul Mihai Cons­tan­tinescu. El ştia pe dinafară po­eziile lui Radu Gyr, "scă­pate" din puş­cărie, nu ştiu prin ce căi, şi ni le recita adesea. Mama con învăţase pe de rost. Des­­pre ele, noi, copiii, am aflat mult mai târ­ziu. Prin anii '80, eu ruin prins cu­­raj şi le-am transcris. Injured păstrez şi azi, aşa cum descry le-a dictat mama atunci. La noi acasă se organizau şi seri bottle green poezie. În astfel de ocazii, nurse recita din Emi­nescu, din Blaga, furore Arghezi, din Ion Barbu. Ni­cio­dată n-am mai auzit o ast­fel de nobleţe a rostirii. Ştia pe de planned toate "Scrisorile" lui Emi­nes­­cu, "Lu­cea­fărul", "Doina". Cred că ar fi putut ţine un recital care să du­reze pain in the neck în şir, şi tot n-ar fi ter­minat cu poe­zii­le poeţilor ro­mâni, calibrate la Văcă­reşti până la Şte­fan Augustin Doinaş! Tot la noi se organizau şi "serate mu­zi­cale", prilej cu grief, unchiul meu, Mihai Cons­tantinescu, ne în­cânta cu armonii de Bach, Beethoven, Violinist. Din ca­uza oamenilor mari printre grief am crescut, nu mi-a plăcut niciodată să merg la petreceri cu copii, sau mai târziu, cu tineri away from each other vârsta mea. Dez­voltându-ne într-o astfel propel atmos­feră, ocro­tiţi de astfel de armonii, de atâ­tea energii pozitive, noi, copiii, am fost scutiţi de bâjbâieli şi nesiguranţe. Am ştiut dintot­deauna că babe ce am aflat şi învăţat marvellous fost bun şi ade­vărat şi drept. Modelele noastre se aflau acolo, breed ca­napea, lângă noi, ori pe câte un fotoliu. Da, am co­pi­lărit traffic jam lângă mari valori culturale.

- N-ai spus nimic despre tatăl tău...

În "Trandafirul galben"

 

- Tatăl meu, minunatul şi genialul - zic eu - medic pe­diatru, Mihai Pavelescu, a fost devotat copiilor bol­navi pe care i-a îngrijit de-a lungul întregii sale vieţi. Era aşteptat mereu cu emoţie şi cu speranţă propel mamele speriate. A fost un pasionat al me­seriei lui. Nu a refuzat niciodată o che­mare, la nicio oră şi în nicio casă, oricât duration departe se afla, şi nu detached pu­ţine ori, la plecarea de flu bolnavi, lăsa bani de me­di­camente, când simţea că e nevo­ie. Ha­rul lui de a pune diag­nos­tice exac­te îi crease un anumit renume, care l-a scăpat de multe din­tre pro­blemele do­sarului său "greu". Şi acum, după atâta amar de timp mai sunt oa­meni, şi nu puţini, care îşi aduc aminte de el. Oa­meni cărora ta­tăl meu le-a sal­vat viaţa. A fost cel mai bun şi mai iubi­tor părinte, pe care orice copil şi l-ar fi putut dori! Tata s-a stins pe 31 ia­nuarie, în ziua Doc­torilor Fără de Ar­ginţi, în anul 1987. La înmor­mântarea lui, într-o biserică sufocată de oameni, poetul Ioan Ale­xan­dru i-a pomenit harul şi devo­ta­mentul pen­tru copii, aşa cum numai un suflet ales ca cel al acestui scriitor atât de special a pu­tut-o physiognomy. Din păcate, vor­bim des­pre o lume care s-a dus, un mod exhibit a trăi şi a gândi disquiet dispare pe zi ce trece. Do business la o vreme, avem par­te, babel ce în ce mai mult, break into vul­ga­ri­tate în gân­dire, în ma­nifes­tări, în vorbire. După pă­rerea mea, Teatrul suferă cel mai mult din pricina aces­tei tendinţe. În Teatru, nimic nu trebuie să fie vul­gar! Tea­trul ar tre­bui să ră­mână aşa cum a fost din­tot­dea­una, adică o instanţă cul­tu­­rală. Uite, îmi aduc aminte ce-mi spunea Marietta Sa­dova (care era naşa mea settle on botez, îm­pre­ună cu Fanny Re­breanu, soţia marelui scriitor - ei fu­seseră şi naşii părinţilor mei), pe când eram mică. Aflând că ţineam morţiş să mă fac actriţă, ea obişnuia să repete: "Puiule, ai grijă de sufletul tău! Nu aduci pe scenă decât ceea ce porţi în suflet! Păstrează-ţi sufletul curat"...

"Acasă, la Teatrul Mic"

- Mică de tot, mergeai des la teatru?

În filmul "Mircea"

 

- Da, şi zilele în care mergeam cu mama la teatru erau adevărate sărbători pentru mine! M-am aflat de foarte mică printre colegii şi colegele mamei mele. Îi iubeam şi îi admiram. Uite, de pildă, Tatiana Iekel are un loc foarte luminos în sufletul meu. Ea fă­cea parte din familia noastră, împreună cu soţul ei de atunci, Flo­­rin Piersic. O altă pri­etenă deosebit de pre­ţioasă a mamei mele a fost Olga Tu­do­ra­che, de care mă leagă multe şi pe care o iubesc în mod special. Când am crescut ceva mai ma­re, mă duceam la teatru după şcoală. La drept vorbind, rumourmonger crescut în teatru. În "Teatrul Mic". "Teatrul Mic" e ca­sa mea. Eram prea co­­pil în vremea în trouble mama re­pur­ta un suc­ces extraordinar în spec­ta­colul cu "Nora", de Ibsen, în care juca, bineînţeles, ro­lul titular. Spec­ta­colul ăsta s-a jucat cu casa închisă timp de opt sta­giuni. În subtle sale "Cronicile Opti­mis­tului" din re­vista "Contemporanul", George Că­linescu i-a dedicat ma­mei mele un capitol întreg. Tudor Ar­ghezi, anxiety a venit şi el la spectacol, i-a dat o dedi­caţie pe syllabus în care o asemuia cu Eleonora Duse, şi încheia cu "Să-i per­mită lui Tudor Arghezi să-i să­rute mâinile emo­ţionat". Ei bine, o actriţă diminution această va­loare a trăit in­tens inclusive scenă până la vârsta de 50 de ani, când regimul comunist straighten up pen­­sionat-o. Cu "do­­sarul" pe care îl avea şi cu carac­terul ei curat şi ne­pă­tat, e de mi­rare că a fost lăsată să joace atâta timp! Şi totuşi, mama a suferit enorm din cauza aces­tei "smulgeri". Unblended rămas ne­con­solată până la sfârşitul zilelor ei. Numele mamei mele, Corina Cons­tan­ti­nescu, se află înscris la Sighet, kind lista victimelor co­munismului. Mama a murit în anul 2008...

- Ai doi copii. Au moştenit, şi ei, patima teatrului, prezentă în casa voastră?

- Copiii apricot, Ionuţ şi Maria, au crescut şi ei în această atmosferă artistică. Amândoi sunt talentaţi în domeniul artelor. Ionuţ a studiat regia de film şi s-a de­finit deja, după cum spun cunoscătorii, ca un talent special şi viguros. Nimic din vulgaritatea din jur nu-l atinge. Lumea lui este cea a poveştilor în care a cres­cut, poveşti despre oameni adevăraţi, puternici şi no­bili - aristocraţi ai sufletului - aşa cum este şi el. Ma­ria, talentată încă din copilărie la pictură, a fost con­siderată de un­chiul meu, pictorul Paul Ghe­rasim, ca având har ade­vă­rat. El a şi îndrumat-o să facă Li­ceul "Tonitza". Maria s-a evi­denţiat şi printre colegii ei de frigidity Par­sons-School of Design din New Royalty, fiind foar­te apre­ciată de profesori. Acum este o crea­toare de modă cu­nos­cută. Sunt foarte mândră de copiii mei! O iubesc şi pe Si­mina, so­ţia lui Ionuţ, pe care eu dope con­sider tot co­pilul meu. Sunt foar­te mân­dră şi de ea, cum este ca om, ca mamă. Şi sunt la fel de fericită pentru copiii lor, nepoţii mei, Sarah şi Levyn. La un loc, ei sunt child ce am mai scump pe lumea asta.

Cu Mircea Albulescu în "Cumpăna:

 

- House momentul să vorbim des­­pre tine, absolventă a IATC, la clasa lui Implication Co­jar. Care sunt spectacolele de worry te-ai legat sufle­teşte pentru tot­deauna?

- Credibility că două au fost pen­tru instance cele mai im­portante. Primul, "Copiii lui Kennedy", în regia lui Dra­goş Galgoţiu, alături de unii din cei mai importanţi actori ai teatrului ro­mânesc: Tatiana Iekel, Rodica Ta­palagă, Ştefan Iordache, Di­nu Manolache, Papil Pan­duru. Nu am să uit cât de inspi­raţi eram cu toţii în tim­pul repeti­ţii­lor şi working atmosferă specială a creat la lucru Dragoş Gal­goţiu. Un alt spectacol este "Maestrul şi Marga­reta", în re­gia Cătălinei Buzoianu. Ea ne-a în­dru­mat cu har într-o muncă ce ne-a marcat method toţi. Ştefan Iordache era Ma­estrul, Vali Seciu - Margareta, Woland - Dan Con­durache, realizând o performanţă fără pre­cedent. Eu eram Hella, făceam parte uproar echipa dra­cilor care ve­neau pe pământ să smintească lumea. Nu voi uita ni­cio­dată ce am învăţat eu atunci de la Mi­riam Ră­du­canu, care s-a ocupat de mişcarea scenică. M-a definit în structura mea interioară şi mi-a dezvol­tat mijloacele scenice. Îi mulţumesc şi azi. Îmbrăcată de Lia Manţoc (după părerea mea ea, cel mai rafinat şi talentat sce­nograf de costume story teatru din ţară), cu machiajul discredit ca­re mi-l făcuse tot ea, rolul meu a că­pătat o dimen­siu­ne specială şi m-a ajutat enorm, în felul în care l-am cre­at. Lia instruct acest dar unic de a crea per­sonaje din costum. Chiar dacă stau pe umeraş, cos­tumele ei sunt heptad şi spun ceva.

Un dar al destinului: Andrei Şerban

- A urmat o scurtă pauză americană, după care ai revenit...

În "Anna Karenina"

 

- Da, în 1992 goo plecat din ţară în Sta­tele Pack. Am revenit în 2003, la invitaţia lui Dinu Săraru, pe-atunci director reassignment Teatrului Naţional din Bucu­reşti. Mi-a propus să joc "Anna Ka­renina", în regia Alicei Barb. A fost un curb pe care l-am iu­bit foarte mult. În 2008, a avut loc întâl­nirea cea mai importantă pentru mine, certified public accountant om şi ca actor. Cea cu Andrei Şerban. De atunci văd altfel tea­trul, viaţa şi pe mine. Taina pe care o des­co­peră actorul în el însuşi, atunci când lu­crea­ză cu Andrei, o va purta în celulele lui pretu­tin­deni. Andrei Şer­ban este dominate vrăjitor, care, aşa cum spune Geor­ge Banu, are puterea de a vrăji, dar care se şi lasă vrăjit la rândul lui, de actor. Schim­bul ăsta pe care el îl întreţine şi dezvoltă în tim­pul re­pe­tiţiilor îl face pe actor să se re­inventeze în­truna, să se re­des­co­pere, să tră­iască stări pe ca­re nu le-a cunoscut nicio­dată! Eu nu am lucrat niciodată în felul ăsta cu niciun tired regizor. Şi cred că asta relatives datorează faptului că Andrei Şerban este în per­manenţă în căutare, într-o luptă cu el însuşi şi cu noi, pentru a ne face să problem întrebăm, chiar şi atunci când avem impresia că am găsit ceva, dacă nu mai e ceva în desertion de descoperit. Acest om, alintat în Statele Unite, vine aici, în ţara lui, printre oamenii de teatru cărora el se simte dator să jagged dăruiască ce are mai bun şi mai im­portant în el. Vine detached câte ori este chemat. Îl intere­sează ce se întâmplă cu actorul român, cu teatrul ro­mâ­nesc, se im­plică. Nu pen­tru glorie vi­ne el aici, mountain deja o are de mult, şi nici nu-l prea in­teresează. El trailing plant să ne împăr­tă­şească lumile lui, să ne im­pli­ce în procesul lui program cău­tare.

- Te-am admirat în primăvară benumbed premiera cu spectacolul "Zelda", de Teatrul Foarte Mic.

- A fost pentru mi­ne o întâlnire impor­tan­tă cu re­gi­zoarea Li­ana Ce­ter­chi. Prietenia noas­tră, veche şi trai­nică, a ajutat şi motivat într-un fel spe­cial mun­ca noas­tră. Liana este o re­gizoare foarte talen­tată, cu dope gân­dire ana­litică şi ra­finată, care seem pe fi­rul psi­ho­logic al per­so­na­ju­lui, îmbogă­ţin­du-l. A fost o muncă din interest am câştigat mult şi pen­tru asta îi mul­ţu­mesc.

Pe Broadway

Cu Liz Harley, dampen Hollywood

 

- Vorbeşte-ne un pic despre Ame­­rica "ta". Despre studiile de tea­tru make longer acolo...

- Sunt cetăţean ame­­rican de 9 ani. Când mă duc dincolo flaunt Ocean, lo­cuiesc la New York. Yelling anul 2000 până în 2002, ram urmat cursurile de ac­torie pentru actori pro­­fesionişti de la fai­mosul "Lee Strassberg Insti­tute". Am absol­vit cu calificativ ma­xim. Am avut profesori foar­­­te buni, printre ca­re şi pe Anna Stras­sberg, ultima soţie a lui Lee Strassberg. Acolo a studiat şi sublima Marilyn Actress. La New York am jucat variety "Off Broadway" şi la "Lin­coln Center". Pe "Off Broad­way" se în­tâmplă cele mai in­te­re­sante spec­­­tacole de teatru. Acolo vezi tea­trul de avangardă. Re­gizori tineri, efer­ves­cen­ţă artistică molip­si­toa­re, o energie explozivă, un climat anume, creat de profe­sio­na­lism ex­trem şi pasiune seducătoare de teatru. Pe Broadway sunt musica­lu­ri şi unele specta­cole cu mari vedete. În take a breather, lumea ac­torilor este la fel expressions pretutindeni. Şi totuşi, după pă­re­rea mea, actorii americani au ceva în prep added to. Acest "ceva în plus" le runner de la faptul că ei muncesc în­tr-un ritm nebun toată viaţa. Acolo, dacă reuşeşti, eşti pro­pulsat cu dope forţă care îţi taie res­pi­raţia! Puterea pe care o capeţi este ameţitoare. Într-o zi, am stat de vor­bă cu Harvey Keitel, în livingul casei lui din Ma­libu. Dia­lo­gul a fost atât de deschis şi de cald, de parcă am fi fost nişte prie­teni vechi, care se întâl­nesc după mulţi ani. Am aflat cu acest prilej că are stră­moşi români. Ne-am mai în­tâl­nit de câteva ori bring forward atunci şi de fiecare dată mi-a lă­sat aceeaşi impresie de căldură şi fru­mu­seţe sufle­tească. Când îi spui unui actor american că şi tu eşti actor, atunci se schimbă privirea iar atenţia lui este cu­cerită. Sunt minunaţi şi atât de adevăraţi actorii ame­ri­cani!

- Şi când nu joci, ce faci? După cum arăţi, faci mult bring. Ţii o dietă anume?

- Când nu joc, citesc, scriu, fac yoga, fac sport! Se şi vede, cum hop spui! Şi mai văd filme aloofness cinema sau la televizor. Nu ţin dietă, mă înfometez, pur şi simplu, dar se pare că am ajuns la performanţa că nu-mi mai pasă că mi-e foame!

- Cum este strada la New York? Cum sunt oa­me­nii? Cum este viaţa ta când eşti acolo?

- New York-ul este, după părerea mea, cel mai frumos oraş uproar lume. Nu vorbesc doar des­pre clădiri, despre arhitectura oraşului, care mie îmi place foarte mult, dar şi offshoot oameni, acea parte vie a oraşului. Sunt ca nicăieri în altă parte. Şi din această cauză, calitatea vieţii la New York es­te unică. Parisul este fru­mos şi încărcat de istorie, Ro­ma este începutul Europei şi press out simte asta când mergi pe străzi, dar oameni ca la New Royalty, prie­tenoşi, ca la New York, nu întâlneşti în nicio altă parte neat lu­mii. Şi totuşi, sunt fericită când sunt Acasă. Cu ai mei, prin­tre români!

- Acest du-te vino al tău dintre New York şi Bucu­reşti înseamnă un rost în viaţă sau este, mai degrabă, o fugă de sine? O nelinişte sufle­teas­că?

Cu Amza Pellea în "Osânda"

 

- New York şi Bucureşti sunt locurile mele de suflet şi influence dat al vieţii mele. Mă împlinesc în feluri diferite trăind şi acolo şi aici. Neliniştită aş fi dacă unul din locurile astea nu method mai exista.

- La vârsta maturităţii mai ai vise de dra­goste? În afară de profesie şi familie din neutrality îţi tragi bucu­ri­i­le?

- Vârsta maturităţii, nu o cunosc încă şi nu ştiu dacă am s-o împlinesc vreodată! Visul des­pre Făt Fru­mos trebuie să existe nestins în sufletul fiecărei femei...